Timpul se scurge în închisorile abstracte
prigonind anii ce vor veni.
cu ghearele netezind blamarea unor amintiri,
volbura viselor promite nopți albe
de dragoste și rugăciuni.
spațiile goale dintre gândurile noastre
îneacă surâsul bionic al regăsirii
rămân conectată la sufletul tău,
cu fire pastelate de adorare,
ca o mireasă rătăcită în albul rochiei
în pulberea de gânduri reanimate
salve de frunze îmi acoperă chipul
capitulând în trupul copacului crescut din mine.
de ce să plâng, când la picioare-mi zace infinitul
de ce să caut sensuri pe buze ca granitul
de ce să cânt psalmodic, când versul mi-e fanatic
să sorb nectarul nopții, încins și hieratic
de ce să nasc mirajuri pe baldachin de stele,
să însoțesc avânturi ce nu sunt ale mele
să merg la braț cu sfinții când demonii m-așteaptă,
să mi se-oprească pașii la fiecare treaptă,
de ce să caut fluturi când corbii mă veghează,
de ce să zbor când moartea în urma mea nechează,
de ce s-arunc cu pietre când nu mai am nici ținte,
să-nvăț să scriu poemul cel fără de cuvinte.
am chemat rătăcirea din tainele nopții,
când frigul din odăile zeilor mușcă prezentul
iar gândurile cad, odată cu nisipul din Carul Mare.
am chemat fluturii cu solzi de alabastru
și aripi zidite în maldăre de întrebări
când îngerii-și întorc privirea către apus.
a mai rămas doar o umbră pe metereze
cu armele îndreptate spre cer
cu bucăți zdrențuite de lună îmi înfășor necuprinsul
fugar printre incertitudini desuete
dormind pe pietrele necunoscutului.
maladiv, mai adie câte-o speranță
surpându-se sistematic pe umerii telurici.
am scris parodia propriei vieți
mascând fiecare popas cu înghețuri
rostind fiecare cădere în gol,
citind fiecare capitol de tăcere.
mă regăsesc în dedublarea unor gânduri
purtându-mi lespezile pe aceleaşi morminte
cu icoanele plânse pe altarele nimicului
deşirând firele timpului finit.
închei testamente semantice cu propria inimă
forând în străfundurile cuvântului,
batista în care îmi plâng fluturii morţi.
cineva aşteaptă în carlinga sufletului
să-mi scuture florile rămase
cu buchete de neputinţă
s-au stins şi ultimele pâlpâiri
răpuse de tremurul buzelor
şiraguri de clipe, puse gaj la porţile amintirii
străpung uneori culisele marilor aşteptări
sunt copia perfectă a zădărniciei
un travestit îmbrăcat în iluzii,
adorându-şi damnarea.
calc apăsat în urma infamă a ploii
noaptea mă resoarbe în penuria de calm
ascult replica disparată a unor ecouri,
devorând fiecare literă străvezie din catrenele cerului.
dogoarea febrei îmi sapă văi pe frunte
-e boala, ce-mi surâde din amvon
spectacolul anomaliei crunte
ce pendulează sub neon
de ce mi-e suflul greu când focul muge,
de ce giganții mă strivesc sub spini,
în sanctuarul cărnii mă străpunge
paraplegia unor heruvimi
sub escadronul minții respiră neuronii
nimicul mă dezmiardă în vaga amnezie
seism caleidoscopic dezlănțuie eonii
-bacteria flămândă numită poezie
timpul îmi colorează migrenele în roşu aprins
clonele unor nostalgii antropofage
planează deasupra liniei întrerupte
gesturi bolduite separă sensurile absente
în timp ce pornesc convoiul abrupt al destrămării de mine,
mă salvez din flăcări
particip la funeraliile ultimei consternări
îmi dozez transparenţa în particule de pâlpâire
în alchimia suspectă a unei clipe
dansez în ritmul curcubeului
şoptind nonsensuri la urechea lunii,
mă salvez din flăcări
paşii mă poartă pe coama neantului
în grădinile unde răsar poeme carnivore
ornamentul unui suflet efervescent
îngropându-mi ultimul strigăt,
mă salvez din flăcări
ce vrei de la mine, zborul?
putred foșgăie amorul
în cuvinte, necuvinte
spuse-atunci, mai înainte..
să-mi pun inima pe tavă,
îmbrăcată în otravă?
cum o vrei, fiartă, prăjită?
sau cu lacrimi garnisită?
îmi ești îngerul pandemic,
cântul fiarelor totemic
mi-e pustiu în Elizee
nici copil, și nici femeie
freamăt lin de fulguire
peste umbre, peste fire,
adâncește răzlețirea,
să mă smulg, să-mi zbor iubirea?
am sfărâmat cuvintele
şi le-am aşternut în foşnetul primei treziri
cu scârţâit de aripi, îmi veghez orbirea
şi orbesc veghindu-mă
rănile nu mai dor, s-au înţeles să tacă
fragmentându-se în însemne tribale,
sătule de sentimente la mâna a doua.
aştept să-mi aţipească sângele,
ca să pot scrie cu mâinile reci, poeme palide
şi să-mi înfăşor cu ele sufletul,
ca într-o cămaşă de forţă telurică.
să nu mai simt goluri în piept,
mi-am adoptat propria inimă,
din orfelinatul gândurilor ierboase,
plantate sub rafale de vise.
inspir aceeaşi penitenţă
din albul comprimat al orizontului,
clipe barbare se scurg prin gaura cheii,
izbindu-se de pereţi
îmi strâng inima mai tare la piept,
bolnavă de friguri.
oare,
toți îngerii au ochi albaștri
și genele împovărate de ploi?
oare șerpii poartă pene pe solzi,
încolăcindu-se în jurul cuibului de rândunică?
oare crinii răsar doar la umbra crucilor,
iar parfumul lor împrăștie triumful
celei mai mari dintre minunile lumii?
oare pe scenele Cerului, măștile se vor mai potrivi
pe chipurile noastre?
și care e pedeapsa pentru plagiat al rugăciunilor?
ne vom cuprinde oare în ceea ce suntem,
sau vom contempla la infinit reflecția altor oglinzi?
și vom rămâne cu sufletul ghilotinat de întrebări.
din când în când, piratez mările moarte
căutându-mi comorile prin osuare
-craniul e simbolul infinitului în ruină
din când în când, am mâinile reci
din sloiul cuvintelor nerostite
iar supremația timpului sapă tranșee
pe cutele anilor
și zorile mă prind iar, cu cărțile deschise
din când în când, îmi oblojesc rănile,
în subterfugiul măștilor cu cap de mort
-am mai rămas doar eu la prova
cu brațele crescute ramuri.
